3ditorialdin BĂICOI – gândesc dublu, postez simplu

Soy salsera!

Da, imi place sa dansez. As dansa de dimineata pana seara, pe ritmuri latino, un vals sau chiar hip-hop. Imi place sa simt beat-urile pana in maduva oaselor si sa-mi las sangele liber sa circule prin vene, dirijat de impulsuri nervoase ce pornesc din notele aruncate pe portativ si se termina cu pantofiorii mei, facuti ferfenita oricum de atata dans. Nu de putine ori a trebuit sa apelez la asul din maneca (a se citi din poseta) pe nume Superglue pentru a putea ajunge macar acasa. Incaltata evident 😀

Da, ma uit si la “Dansez pentru tine”. Nu am avut niciodata inclinatii de vreun fel catre emisiuni de genul Stupize-Stupize, iar Andreea Marin (mai nou plus Banica) m-a sictirit intotdeauna cu lipsa-i completa de inspiratie actoriceasca si cu mimica-i plicticoasa, permanent filmata din acelasi unghi pentru ca nu cumva sa ni se para ca poata sa zambeasca si catre stanga. Dar, cu dansurile astea, protevistii m-au cucerit si, slava Domnului, Sarbu nu mi-e ruda nici prin alianta.

As putea fi acuzata de pasiune subita fata de vesnicul fermecator Don Juan, Mihai Petre. Ma rog, nu neaparat ca titulatura i s-ar potrivi in vreun fel, desi daca ar fi sa judecam dupa minunata rumba executa suav alaturi de gratioasa lui consoarta, am putea sa spunem ca, totusi, omul asta parca are ceva umbra de cuceritor. Sa nu-l uitam, insa, pe Wilmark, ale carui sincere “felicitari” (va rog fara caciulita pe a-ul integrat) imposibil sa nu-ti aduca un zambet pe buze fie si pentru faptul ca omul se chinuie (nu chiar in zadar) sa utilizeze o limba romana pe care nici noi, bastinasii mioritici, nu suntem adesea in stare s-o folosim macar la nivelul lui. Pacat, insa, ca nu ni se da prea mult ocazia de a-l urmari “la lucru”, adica facand ceea ce stie probabil cel mai bine: sa danseze.

Mi s-ar mai putea reprosa (de data asta pe drept cuvant 😀 ) simpatia la cote ridicate fata de Bogdan Boanta, din fericire pentru mine omniprezent in emisune de vreo 2 sezoane incoace, atat in calitate de concurent, cat si de dansator in baletul lui Edi Stancu. Dar conteaza mai putin scopul pentru care e acolo, pura lui prezenta fiind importanta, caci ea inevitabil inseamna dans si inca unul de te tine in fata televizorului.

Acuma, insa, gata. Mi-ati reprosat destul si de esenta problemei tot nu v-ati apropiat. Argumentele masculine din emisunea cu pricina nu prea tin si probabil ca raspunsul ar trebui cautat in alta parte. La origini. Adica la originile muzicii si dansului despre care vorbesc.

Sa aruncam o privire dincolo de valurile Atlanticului, pe o bucata de continent pe care cu usurinta am putea-o cataloga ca pe sufletul celor mai reusite petreceri. America Latina socheaza intotdeauna prin entuziasmul debordant al locuitorilor, prin dansurile “contagioase” si prin muzica antrenanta. Chiar Cuba, mareata fortareata din sufletul americanilor, fie si cu al lor El Presidente la carma, este plina de viata si simte permanent un ritm caruia noi europenii (si nu numai) i-am pierdut de mult timp urma.

Noi nu mai suntem capabili sa simtim candoarea muzicii venita din suflet catre celelalte suflete, sentimentele transmise pe calea notelor si a beat-urilor nervoase. Noi am ales sa ne cufundam in munca, in stres si sa ignoram micile bucurii ale vietii pe care arta ni le poate oferi. Noi am ales sa ne lasam invinsi de probleme si sa uitam ca, dincolo de orice castig material, in fiecare se ascunde un sentiment si un spirit care trebuie sa-si primeasca portia de fericire si libertate. Putem sa stam ca niste legume in fotoliu, chiorandu-ne la plasma gigantica, sau intr-un birou de 3 pe 3, incercand sa ne dumirim de ce ne ies 3 tone in plus pe stoc. Putem sa trecem zi de zi pe langa ultima farama de speranta si sa nu ne dam seama ca este acolo. Noi, da, putem si se pare ca facem asta. Ei, insa, nu. Ei iubesc salsa, cumbia sau bachata, samba sau merengue. Ei stiu ca traiesc si fac in asa fel incat sa simta acest lucru. Sau mai bine spus, ei aleg sa traiasca, fiindca noi oricum suntem morti de mult si ingropati in mormanele de hartii care ne zac prin sertare, pe rafturi si chiar pe masa din bucatarie. Spiritual vorbind, ne reducem la niste gramajoare de oase cu ceva carne pe ele, dar lipsite de vlaga si care se taraie din inertie.

Eu, insa, nu. Refuz sa fiu robot. Refuz sa mor inainte de a ma naste. Refuz sa ma arunc intr-o lume uniforma, neputincioasa si trista. Ador dansul, ador salsa si aleg sa traiesc. Soy salsera!

3 comments

  • Hola chica!

    Mai sunt foarte putin exemplare la noi care iubesc viata in ritmuri latino (ceea ce inseamna ca sunt pe cale de disparitie) !!! Si cred ca sunt asa putini salseros din cauza ca Romania e atat de departe de sursa! De exemplu in Franta era plin de columbieni, venezueleni, ecuadorieni, peruani etc
    La noi, pauza. 😀
    Ma intreb cum s-o fi ratacit micul Will pe plaiurile noastre?

  • Pai si-n Nottingham era plin de d-astia. Ideea, insa, e ca nu numai ei iubeau salsa, ci si englezii. Si dansau aia asa de frumos de-ti venea sa-i mananci nu alta. Uf, englezii astia… Vai ce dor mi-e de ei 😀
    Oricum, nu stiu cat conteaza distanta fata de “sursa”. Cred ca e o problema de mentalitate la noi. Ni se pare ca e pierdere de timp. Sau, ca sa-l citez pe Claudiu, salsa si merengue sunt manele. De unde o fi scos-o si p-asta numai el stie. Saracu’…probabil ca era asa de stresat… Tocmai pentru ca nu servea salsa 😀

  • sa-mi fie cu iertare daca am gratia si miscarile unui stalp de iluminat nocturn de pe strada, si in acelasi timp neobrazarea de a afirma ca ma mai impinge si altceva decat inertia…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Abonează-mă la comentarii via e-mail. Te poţi abona fără să comentezi.