“Viaţa e un joc” spune o reclamă care încheie o relatare despre moartea tragică a lui Marian Cozma. Într-adevăr, cam aşa dorim cu toţii să trăim – fără nicio grijă, ca şi cum astăzi ar fi ultima zi. Pentru că chiar poate fi.

În cazul de faţă, ironia este atât de mare şi de evidentă, încât nu poate fi analizată fără a atinge tonalităţi grave. În mod cert, viaţa este văzută de fiecare în mod diferit, ca mai toate noţiunile care ne înconjoară. Astfel, şi darul de a trăi este primit şi perceput în diverse feluri. Este deci clar că nu putem extrapola asupra întregii umanităţi viziunea unei entităţi (casă de pariuri, în cazul de faţă) lipsită de chiar această însuşire – viaţa.

Paradoxal este – intrând puţin în sfera profanului – că, pentru majoritatea celor ce vor să vadă viaţa ca pe un joc, acest lucru devine imposibil, mai ales în condiţiile societăţii foarte complexe în care trăim. Pe de altă parte, observăm în jurul nostru persoane pentru care traiul pare a fi ceva simplu, dar ele nu îl văd deloc aşa. Ceea ce Johan Huizinga numea “Homo Ludens” este pentru omul mileniului al treilea doar o componentă a culturii şi nicidecum a vieţii cotidiene. Sunt de părere că pentru a face o analiză exhaustivă asupra rolului jocului în societatea proximă fiecărui individ ar fi nevoie de realizarea unui studiu analitic asemănător unui sondaj de opinie. Dar cum ar arăta algoritmul care să compileze toate aceste informaţii într-o rezultantă formată, până la urmă, din peste şase miliarde de vectori diferiţi oricare doi ca direcţie şi sens, în primul rând. Ar trebui inventată o teorie a jocului?

Revenind la baza raţionamentului nostru, trebuie să acceptăm că jocul poate fi înţeles diferit chiar de aceeaşi persoană. Aşa cum vechii greci considerau că “a gândi” este echivalent cu “a trăi”, putem parafraza, fără a greşi prea mult, că “a te juca” este echivalent cu ” a te cunoaşte pe tine însuţi”. Căci numai urmând propriul destin poţi afla cine eşti. În ceea ce priveşte reciproca, apare o oarecare relaxare a interpretării, venită chiar din semantica şi percepţia atât de variate ale jocului. Totuşi, trebuie remarcată, în concepţia de bază a jocului, nevoia de autocunoaştere pentru a putea iniţia arta ludică.

La sugestia colegei Zee, care nu avea habar nici câţi cromozomi Y posed, am decis să vă povestesc despre mine. Minele sunt nişte găuri în pământ din care ies minerii. Aud pe cineva din ultimul rând “asl pls”, aşa că 24, staţi să caut, mascul feroce. Despre locaţie, nu întrebaţi, că nici eu nu ştiu. În general, unde mă pui acolo şed. Mai aud o întrebare de la domnişoarele din primul rând “De ce n-ai poză pe blog?” Credeţi-mă, nu pierdeţi nimic. Fotografia care apare în dreptul numelui meu reprezintă fântâna din centrul urbei unde am văzut lumina zilei într-o noapte de toamnă, şi anume Medgidia.

Cum de am ajuns să scriu pe globul ăsta? Oricum îl vizitam destul de des, citind ce mai au de expus Şefu’ lu’ Lara Kroft şi sclava sa (aka Salsatoarea), aşa că am decis să văd ce mai scriu şi eu. Cine ştie, poate o să inventez ceva interesant şi nu o să aflu.

Despre ce o să scriu pe globulul ăsta? Cam despre orice, în afară de politică, sport, manele, silicoane. O să tratez teme mai filosofice, dar va trebui să le mai aşteptaţi. Deocamdată, bănuiesc că deja aţi fost adormiţi de basmul cu Făt-Superb, care o să mai aibă multe episoade. Ţelul e să aibă mai multe decât serialele despre Elodia şi Magda Ciumac la un loc.

Aştept orice sugestie referitor la subiectele de dezbătut sau la alte aspecte. La recitire şi nu uitaţi: Faceţi altora ce le place lor.

Primul lucru la care trebuia să se gândească Făt-Superb era cam pe unde ar fi putut spânul să ascundă soarele. Nu îi veni nicio idee, dar de un singur lucru îi era frică: să nu cumva să îl fi depus la Caritas, că de acolo sigur nu îl mai vedea. Cum asta era singura pistă, decolă cu avionul de pe ea şi se duse într-acolo.

Când ajunse la Caritas, o coadăăă de ziceai că se dau bani pe degeaba. Vru să se bage în faţă – că îl ajuta faţa -, dar fu oprit de un bategard care îi spuse să îşi aştepte rândul.

Se aşeză la rând şi întră în vorbă cu codaşii. Află de la ei că dacă pui 5 galbeni poţi să câştigi 10 fără să faci nimic. Ideea îi surâdea, dar el nu avea niciun ban. Se gândi el ce se gândi şi se hotărî să îşi amaneteze calul. Calul când a auzit, cică nu, că pe el sigur îl fac salam şi că mai bine stă el la coadă şi îl lasă pe Făt-Superb la amanet. Dându-şi seama că nu avea cum să îl convingă pe cal, se autoamanetă, iari calul se duse să depună cei 10 galbeni pe care îi încasase.

Stătu calul la coadă o lună, două şi realiză că nu mai apucă să depună, aşa că se gândi să facă rost de bani în alt fel. Ar fi pus-o de o alba-neagra, dar nu avea decât bila roz, că pe restul le pierduse prin buzunare la snucăr. Atunci îşi aduse aminte că îi rămăseseră nişte fildeşi de la elefantul din care şi-a făcut Făt-Superb ciocatele. Desenă pe ei puncte şi porni un barbut. Câştigă el ce câştigă până când veni rândul unui barbugiu ce fusese prins în trecut că fuma zarurile. Toată lumea îl sfătui pe cal să nu se joace cu el pentru că în caz de victorie nu va mai fi primit la reuniunea cartofarilor. Nu s-a ajuns acolo deoarece barbugiul îi luă toţi banii calului. La sfârşit, ca să mi-l supere şi mai tare, îi zise că soarele fusese în seiful de la Caritas, dar că a fost luat de un hangiu care se ocupa şi cu creşterea păunilor.

Supărat nevoie mare, căci mâncase o şaorma expirată de la nişte mauri, îi luă pe toţi la copite şi se duse la şefu’ ăl mare de la Caritas şi-i spuse:

- Cari-i ta-su ăluia de a luat soarele?

Ce nu ştia calul e că şeful era chiar fratele spânului. Acesta băgă atunci mâna în cutia cu bijuterii de aur, luă o carată şi o aruncă fix în capul calului, care, cu ultimele forţe, apucă să zică:

- Să-i spuneţi iepei mele gomflabile că am iubit-o!

Va urma…

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost sigur nu s-ar fi gândit nimeni la asemenea prostie, un făt-superb. Şi Făt-Superb era îndrăgostit de o fecioară de împărat cu părul de aur ca soarele şi ochii precum cerul senin în timpul zilei.

Dar fata ce îi era dragă fusese de mult promisă unui spân la care tată-său, împăratul, avea datorii de la o partidă de Texas Hold’em cu bagaboante. Fata nu avu încotro şi acceptă să se mărite cu spânul, deşi se gândea deja cum să facă să adoarmă brusc în noaptea nunţii şi să nu se mai trezească decât atunci când spânul ei va muri în cruciada împotriva clanului inamic de spâni.

Numai că într-o zi spânul, de ciudă că toată lumea putea să vadă cât era de urât, fură soarele de pe cer, îl ferecă într-un seif pe care îl aruncă în mare şi înghiţi combinaţia. Apoi se duse la palat să ia de soţie pe fata împăratului. Când a văzut-o, s-a speriat atât de tare că a intrat în fibrilaţie şi a murit pe loc. Vedeţi voi, părul ei fiind ca soarele, iar soare nemaifiind pe cer, fata rămase cheală. Iar cum ochii îi erau precum cerul în timpul zilei, rămase oarbă.

Acum împăratul era fericit că scăpase de datorie la spân, pe de altă parte nu mai putea să îşi mărite fiica. Dădu anunţ la matrimoniale că cine îi ia fata de soţie, o s-o ţie aşa toată viaţa. Singurul care a răspuns a fost Făt-Superb, care nu deschisese spamul cu update-ul cosmetic al fecioarei.

Când a văzut-o s-a speriat şi el, dar nu a cedat el cu una, cu două, ci cu trei. A realizat atunci că singura soluţie este să se ducă în căutarea soarelui. Astfel, iubirea vieţii lui ar fi revenit la frumuseţea pe care o visa el în fiecare noapte când se uita pe Spice. Îşi luă deci ciocatele din piele de elefant şi ochelarii de lună şi plecă Făt-Superb în căutarea soarelui.

Va urma…