3ditorialdin BĂICOI – gândesc dublu, postez simplu

Maratonul Internaţional Bucureşti 2012, proba de Ştafetă

Lightning TurtlesAm reuşit să alerg proba de ştafetă la Maratonul Internaţional Bucureşti. Echipa Lightning Turtles a venit pe locul 34 din 236 – Adrian, Alex şi Sorin au mers bine de tot. Am alergat pentru Hospice, sponsorizaţi de Adrefarm. Hai să vă povestesc cum a fost pentru mine.

Am ajuns sâmbătă în Bucureşti, plin de gânduri negre. Am început să alerg în mai, ştafeta fiind punctul culminat al sezonului meu 🙂 La Crosul Societăţii Civile de pe 8 septembrie (o tură de Herăstrău, eveniment pregătitor pentru MIB) alergasem 6.4 km cu 5:19 pe km. Un rezultat foarte foarte bun pentru mine. Din păcate acolo m-am şi accidentat, aşa că am fost nevoit să iau 8 zile de repaus total.

Când am revenit pe stadionul Petrolul din Băicoi, la ture … Parcă cineva mă resetase la condiţia fizică din mai. Dădeam ture de teren de fotbal, pentru că acolo era iarba mai mare şi astfel evitam zonele cu pământ de pe tura mare de 400 de metri. Alergam distanţe mult mai scurte într-un timp mult mai slab. Oboseam după jumătate de tură. Mai erau 2 săptămâni până la MIB ! Groaznic !

Vineri 5 octombrie am încercat să alerg ture în ritmul 5:30 pe km. După 2 km am fost nevoi să renunţ şi să plec acasă. Aşa că la MIB am decis să merg 5:50 pe km şi să încetinesc la primul semn rău. Evident că ţelul meu – 10.55 km sub o oră – se reporta pentru 2013.

Pe la prânz am ajuns în Piaţa Constituţiei, de unde am ridicat kit-urile de concurs pentru întreaga echipă. M-am relaxat cu şeicul Dan prin oraş 😀 Seara m-am întâlnit cu Alex şi i-am predat kit-ul lui şi pe al lui Sorin. Apoi am mers până în Herăstrău, unde m-am plimbat un pic. Tot acolo am alergat 500 m la viteză mare, doar ca să văd dacă apare vreo durere. Din fericire nimic. Primul semn bun.

La 23:00 eram în pat. Am dormit puţin şi prost. La 6 eram treaz şi aşteptam să sune alarma la 6:50. Evident că am adormit 10 minute şi m-a speriat ceasul 🙂 Am mâncat nişte paste Carbonara făcute de surioara sâmbătă şi o banană. Apoi m-am uns cu Fastum Gel pe ambele picioare, de la genunchi până la glezne inclusiv. Preventiv.

Uitasem să cumpăr biscuiţi, mai mereu mănânc biscuiţi înainte să alerg. La non-stop nu am putut să cumpăr, făceau inventar. La metrou nu a vrut să-mi dea pentru că nu aveam un leu 20, aveam 10 lei cea mai mică hârtie. Am şi murit de frig, plecasem în pantaloni scurţi şi tricoul oficial Adidas (cu ClimaLite parcă). La 8:15 eram în Piaţa Constituţiei. Am dat o tură, ca să văd ce şi cum. Pe urmă m-am pus pe telefoane ca să-mi adun echipa.

La 8:50 ne-am strâns toţi patru, ne-am echipat şi ne-am pozat. Mi-am pus şi un plasture mare pe piciorul drept. Mă bătuse Adidasul sâmbătă ! Cum se poate să alergi aproape 200 de km în ei fără probleme şi să te bată după ce mergi vreo  4 km ?! Am decis să alerg într-un maiou termo Kempa, cu vesta de la Hospice pe deasupra (puteţi dona, e simplu !) Decizie înţeleaptă, pe traseu a fost foarte cald. Oricum, m-am luat cu una cu alta şi băieţii se pregăteau să dea startul.

N-am avut timp de încălzire, am făcut ceva mişcări la start. Atât cât permitea spaţiul. 5 4 3 2 1 START ! Am plecat cam abătut, după 200 de metri mi-am revenit. Marea de oameni în alergare, un bulevard imens fără maşini, MIB 2012 … senzaţional ! Pe la 800 de metri alergaţi m-a strigat Adrian şi am pozat cu zâmbetul pe buze.

La borna 1 km m-am uitat la ceas şi arăta 4:38. Am decis în acel moment că sunt nebun şi inconştient, că trebuie să încetinesc, altfel nu ajung nici măcar la km 2. Dar pe Bd. Unirii dăduse soarele şi mi-am amintit că nu băusem picătură de apă în ziua aia. Începusem să transpir ca porcu’ – pardon my french. Mă uitam disperat după un punct de împrospătare/alimentare sau cum îi zice. Norocul meu că era unul la km 2. Am luat o sticlă de apă, ce apă bună !

Tot aici a început povestea de amor nebun cu Vasile. Vasile este un alergător în tricou albastru incripţionat cu Vasile pe spate, cu şapcă, cu ceas cu GPS şi cu iPod. Vasile alerga foarte repede şi constant. Aşa că am devenit umbra lui. Mergea un pic spre dreapta, mergeam şi eu. Depăşea pe cineva, depăşeam şi eu. Am început să prind oameni din urmă, unul după altul. Este cu mult mai uşor să alergi în urma cuiva, nu pot explica de ce.

Aventura nebună a durat până a ajuns traseul pe Calea Victoriei. Acolo am dat peste o urcare de câteva sute de metri. Vaslie a încetinit, eu m-am crezut zmeu. Am ajuns cu greu în “vârful dealului”. La începutul coborârii era un punct de cronometraj şi am aflat că tocmai trecusem pe la km 6. O mămică şi fetiţa ei m-au aplaudat acolo. Le-am aplaudat şi eu, însă ţin să le mulţumesc şi aici. M-au ajutat. În faţa mea era un băiat în roşu tatuat pe mâna dreaptă. Vasile 2, mi-am zis. Am sprintat pe coborâre ca un viteaz, când am făcut dreapta de pe Calea Victoriei pe malul Dâmboviţei s-a terminat şmecheria pentru mine.

M-am ţinut cam 500 de metri de Tatuatul meu. Apoi am rămas în urmă, singur singurel. E un sentiment incredibil să alergi împreună cu mii de oameni pe un bulevard mare, fără maşini. E un sentiment incredibil de nasol să te simţi complet singur pe un bulevard mare, fără maşini. La momentul respectiv am crezut în mod sincer că nu voi termina tura, îmi tot spuneam să mă opresc. Ba chiar căutam din priviri un taxi, pentru că pe picioarele mele nu aveam cum să ajung în Piaţa Contituţiei.

Cu gânduri din astea, cu întrebat arbitrii cât mai e şi la ce km sunt a mai trecut timpul. Şi am ajuns în dreptul parcului Izvor. Cruzimea traseului ! M-am uitat în stânga şi se vedea sosirea. Am zis “Gata ! Fac stânga pe pod, apoi pe lângă parc şi ajung pe linia dreaptă. Sunt salvat !” Am zis că e primul pod, că e al doilea … cred că pe la al patrulea sau al cincilea am traversat Dâmboviţa.

Noroc că pe partea aia era relativ umbră. Mi-a mai trecut negativismul, însă alergam din ce în ce mai greu. Apoi s-a produs trădarea – Vasile a trecut pe lângă mine fără să-mi arunce măcar o privire ! M-am găsit cu un alt alergător la ananghie, un băiat tot de la ştafetă care mergea 30 de m, alerga 30 m. Ne-am luat cu vorba, eu “hai că se poate” el “hai că mai e puţin”. Şi împreună am ajuns în zona în care se preda ştafeta, acolo unde am prestat un glorios sprint de aproximativ 3 metri.

Apoi m-am aşezat în fund pentru puţin timp, am încercat să merg ca să mă liniştesc. Şi am început calculele – când ajunge colegul următor. Ca să nu fim la un suc şi să nu poată preda ştafeta. NB ! Alex a dat telefon că mai are un km şi ajunge 🙂 Asta în condiţiile în care el a avut cel mai rapid timp !!

Dacă vreţi povestea cu Vasile în limbaj numeric:

– până la km 5.95 am mers cu 4:41 pe km.

– pe următorii 2.65 km am mers cu 5:04 pe km.

– pe ce a rămas 1.95 km am mers cu 5:40 pe km.

Per total 4:58 şi un timp de 52:25 pe 10.55 km. UAU !

PS: la anul semimaraton. Cel puţin !

Te poţi abona la Feed-ul RSS.

Tags: , , ,

15 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Abonează-mă la comentarii via e-mail. Te poţi abona fără să comentezi.