3ditorialdin BĂICOI – gândesc dublu, postez simplu

Laburişti vs. Conservatori: Marea Britanie în criză politică

Previziunile economice ale guvernului Marii Britanii au început să insufle o umbră de optimism. Ba că deja am atins fundul sacului, ba că spre sfârşitul anului sau cel târziu la începutul lui 2010 începem să ne revenim… Probabil ştiu ei ce ştiu, mai ales că şi unii economişti de clasă par să le ţină isonul. Problema este, însă, alta, că deh, vorba aia din popor, o nenorocire nu vine niciodată singură. Criza politică, deja conturată de câţiva ani încoace mai ales pe fondul celei economice, a început să devină un joc al nervilor tot mai serios, cu dezvăluiri de primă pagină în tabloide, atacuri mediatice şi o posibilă revenire în forţă a conservatorilor la următoarele alegeri, după o supremaţie a laburiştilor de 3 mandate.

Până la şocurile financiare de acum 2 ani, principala preocupare a Marii Britanii o constituia aruncatul cu ochiul în ogrăzile altora (vezi războaiele din Irak şi Afganistan) şi blamarea monarhiei pentru taxele şi impozitele pentru care bugetul îşi vâra mâna lungă în buzunarul cetăţeanului. Între timp, însă, fie PR-ul regal şi-a făcut mai bine treaba, fie opinia publică a căutat ceva mai „distractiv” de analizat. Singura faţadă certă a problemei este că regina şi-a descoperit spiritul antreprenorial şi a hotărât că nu-i nevoie să bage gheara-n beregata (ne)plătitorului de rând pentru a-şi plăti confortul, ci poate apela lejer la principiile capitalismului pentru a-şi creşte averea. Astfel, şi-a deschis „ograda” vizitelor unor cască-gură pentru care lira din buzunar e nesemnificativă comparativ cu impozantele palate regale care acum le pot satisface curiozitatea…contra cost, evident.

Dar dacă „Şefa” de complezenţă a trecut în planul doi, nu la fel se întâmplă şi cu aleşii direcţi ai neamului. „Şefa” le este impusă pe linie genetică, ca de altfel şi o parte din Parlament (vezi Camera Lorzilor), dar, cu toate astea, guvernul şi o parte a Parlamentului sunt ceea ce a ieşit de sub ştampilele britanicilor. Iar de la „Votat” până la găinării n-a fost cale decât de… 3 mandate…

Mass media vuieşte împotriva laburiştilor şi nu e vorba doar de tabloidele pe care britanicii le devorează în lipsa delectării intelectuale cu o nouă serie din Harry Potter. Ziua şi articolul despre o nouă găinărie a vreunui ministru… cam aşa se prezintă presa scrisă. Sau, pentru cei care preferă televizorul, televiziunea şi emisiunea anti-laburistă…

La puţin timp după ce m-am întors în Marea Britanie, în septembrie 2008, un canal de televiziune a găzduit un „documentar” de prime time despre criza economică şi modul în care se face ea resimţită în buzunarul muritorului de rând. Am râs puţin cu oarece ironie, pentru că faţa duşmanului nu era nicidecum a crizei propriu-zise, a bancherilor care s-au lăsat pe mâna capitalismului şi a avidităţii consumatorilor, ci avea mutra lui Gordon Brown meet Tony Blair şi era tatuată pe un obraz cu însemnul Partidului Laburist, iar pe celălalt cu anul 1997. Tenta anti-laburistă era mai mult decât evidentă. Se făceau trimiteri fără perdea la momentul în care aceştia au venit la putere, la politicile guvernelor conduse de Blair şi apoi de Brown, la fenomenul imigraţionist care a luat amploare sub bagheta politicilor sociale ale laburiştilor… Iar pentru impresionarea audienţei s-a mizat pe efectul stimulării glandelor lacrimale în stilul emisiunilor deja familiare românilor, gen „Surprize, surprize” sau „Iartă-mă”. Partea mai interesantă a fost însă alegerea eşantionului de intervievaţi care s-au perindat pe ecran. Ca să o pun într-o formă cât mai pe înţelesul tuturor, nu am văzut decât o serie de oameni cărora le place să trăiască aproape pe muchie de cuţit din punct de vedere financiar, ale căror aspiraţii ajung mai departe de lungul nasului şi pentru care consumul a devenit la fel de important ca aerul şi apa. Altfel, cum să înţelem noi faptul că au făcut împrumut la bancă pentru o casă mai mare, mai frumoasă, deşi veniturile erau la limită încă dinainte de venirea crizei? Trimiterea se făcea probabil la plasarea responsabilităţii dobânzilor în cârca Băncii Angliei de către guvernul Blair, care, prin eliberarea domeniului bancar de sub tutela politicului, a alimentat spiritul corporativ şi tendinţele de preamărire ale grupurilor financiare britanice (şi de aiurea prezente pe piaţa Marii Britanii). Cu alte cuvinte, piaţa financiară a fost lăsată în voia capitalismului în stil friedmanian, nesocotind teoriile lăsate cu limbă de moarte de către Tata Keynes, cel care a redresat economia britanică după o altă criză aprigă: cea din 1929-1933. „Mâna liberă”, pornită de la Adam Smith şi readusă la viaţă de către neoliberalii de sub bagheta lui Friedman, este de fapt traducerea în termeni economici a ceea ce a făcut Blair, dar care, se pare, în practică nu merge chiar ca pe roate, mai ales când criteriile de acordare a creditelor par să nu reflecte capacităţile reale de returnare a banilor de către cumpărători, ci mai degrabă dorinţa nesăbuită de creştere a profitului până la stele ale giganţilor financiari.

Cum de cele mai multe ori fum fără foc nu iese, în ultima vreme atacurile mediatice au primit materie primă din belşug din partea aleşilor poporului britanic. Deh, găinării la nivel înalt se practică şi la ei, deşi, calitativ vorbind, mai au mult până să fie ridicate la rangul de practici mafiote. Ba o ipotecă inexistentă dedusă din fondurile publice, ba aparate de fotografiat sau magneţi de frigider luaţi pe banii de la buget… Nişte mici găinării de câteva mii de lire sterline, a căror nonşalanţă şi strălucire pălesc în faţa afacerilor cu borduri şi a parteneriatelor cu firmele de asfaltare…  Dar, chiar şi în lipsa unei materii prime „serioase”, presa britanică se mulţumeşte şi cu puţinul pus pe tavă de către „secunzii” lui Brown.

În ceea ce-l priveşte pe cetăţeanul turmentat (şi la propriu, şi la figurat), acesta pare să se fi decis unde pune ştampila: conservatorii sunt iar la mare căutare. După ce am stat de vorbă cu britanicii de rând, mai ales cu cei suficient de „bătrâni” cât să fi prins vremea politicii lui Margaret Thatcher sau chiar John Major, criza politică din Marea Britanie, pare-mi-se mie, va marca sfârşitul epocii laburiste şi începutul epocii conservatoare… A unei noi epoci de data aceasta cel mai probabil sub David Cameron, liderul Partidului Conservator.

Tinerii cu puţin peste 20 de ani sunt, evident, încă necopţi într-ale politicii conservatoare, dar vor avea grijă alţii să gândească şi pentru ei. Sau poate se vor lăsa conduşi de ambiţia proprie de a urma o facultate fără a fi nevoiţi să plătească taxe de şcolarizare exorbitante… altă invenţie a epocii Blair, care a limitat învăţământul universitar la cercul celor cu bani şi care de la anul există posibilitatea să aducă o dublare a acestor sume deja aflate la cote şocante. Cum se va termina, însă, această criză, vom afla la următoarele alegeri. Până atunci, mă voi mai amuza citind găinăriile miniştrilor lui Gordon Brown, mai ales că nu eu i-am ales 😀 Dar probabil va fi mai puţin amuzant când voi contribui la bugetul Marii Britanii… s-ar putea să-mi piară zâmbetul după buze dacă într-adevăr vor creşte procentele pentru taxa pe venit 😀

Te poţi abona la Feed-ul RSS.

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Abonează-mă la comentarii via e-mail. Te poţi abona fără să comentezi.