La parlamentarele şi localele de anul trecut am refuzat să mă prezint la vot. Ferm convinsă că un vot (alt meu) nu va schimba oricum nimic, am hotărât că nu are rost să-mi bat picioarele de pomană până la secţia de votare. Aleşii neamului, fie că au fost cei pe care-i votasem, fie că nu, m-au dezamăgit după fiecare rundă electorală. Am rămas, aşadar, cu gustul amar al schimbării decât în rău.
Totuşi, iată, că la europarlamentarele ce se anunţă anul acesta mi-a venit mintea la cap. Mă duc la vot, chiar dacă asta înseamnă să petrec aproape 7 ore pe drum până la Londra şi înapoi. Bine, că s-ar putea să am ceva noroc şi, ca şi la parlamentarele din toamnă, să pot vota şi la Sheffield, aflat cu mult mai aproape de mine. Motivul acestei decizii subite şi poate surprinzătoare pentru unii? Păi se prefigurează o anume candidată pe care ţin musai s-o votez: Elena Băsescu. Cum, credeţi că nu aţi citit bine? Atunci să vă explic mai bine: eu o susţin pe Elena Băsescu la europarlamentare. Şi, da, a înnebunit lupul 
Acum, ca să vă scot din şoc, să vă expun şi raţionamentul prin care am trecut pentru a ajunge la această decizie. Motive multe şi deloc de neglijat 
S-o luăm organizat, aşa cum îi place mie:
1. Nimeni nu cred că îşi doreşte să trimită la Bruxelles/ Luxemburg/ Strasbourg un neica nimeni, lipsit de orice merite profesionale şi/ sau personale. Cu toţii cred (sau măcar sper) că ne dorim pe cineva care să fie un model de succes în toate domeniile. Iar Elena noastră pare că a înregistrat numai „succesuri”. În atare condiţii, cum să nu votezi aşa model (şi la propriu şi la figurat) pentru ţară?
2. Când trimiţi pe cineva ca europarlamentar, ar fi bine ca persoana respectivă să fie o oglindire cât mai fidelă a societăţii, (in)culturii şi vieţii româneşti. Ar fi bine să nu-i „confuzăm” prea tare pe colegii noştri europeni, ci, puţin câte puţin, să-i obişnuim cu anarhia ordinea din România, cu nepotismul autohton care promovează numai (non-)valori, cu povestea lu’ Leana Cosânzeana care, cu niţel silicon prin diverse părţi esenţiale, se poate transforma din băbăciunea cartierului în prinţesa mult dorită de prinţi fermecători (mai ales la pungă!). Ce exemplu mai bun al stării societăţii avem decât donşoara Elena?
3. Ori de câte ori deschide gura, Elena Băsescu are darul de a capta atenţia audienţei. În ce fel? Ne interesează mai puţin, pentru că ţelul unui europarlamentar e să-şi facă auzit glasul într-o formă sau alta. Nimeni nu-i trimite la Bruxelles/ Luxemburg/ Strasbourg să joace ping-pong cu propunerile Comisiei Europene, ci să-şi spună un punct de vedere care să suscite interesul audienţei. Adică, dacă tot vrei să-ţi expui părerea cu privire la programele ce urmează să fie votate, păi măcar să te asculte lumea. Dacă nu te ascultă, degeaba vorbeşti, iar dacă vorbeşti degeaba, se cheamă că eşti de umplutură. Păi noi vrem să fim de umplutură în Uniunea Europeană? Unde sunt ambiţiile noastre ca naţiune răzbătătoare? Prin urmare, demoazela Elena se cheamă că e chiar potrivită pentru îndeplinirea obiectivului nostru de afirmare. Cu inepţii sau nu, atenţia audienţei ne este asigurată
4. Elenei nu-i este teamă să relaţioneze direct cu duşmanul. Doar nu degeaba a rezistat atâta amar de vreme în ograda lui Hrebe jr. Că nu i-a fost teamă de tac-su… Cum al cui tată? Al lui, evident! 
Ca atare, eu propun s-o votăm pe Elena Băsescu pentru Parlamentul European. Să-i mai facem şi pe ceilalţi europeni să zâmbească pe sub mustăţi, mormăind: „Măcar de s-ar fi vopsit blondă, ca să ştim şi noi cu cine avem de-a face!”
