Dupa succesul rasunator asupra sesiunii si in urma insistentelor acutizate ale subsemnatei, am reusit sa adun o mana de prieteni buni sa mergem in sfarsit la munte. Si desi bucuria de a fi fost la munte inca se resimte sub forma durerilor acute de muschi, am sa va povestesc prima mea experienta cu adevarat montana. Traseul a fost evident unul pentru incepatori: am coborat din tren in Predeal, dupa care am inceput urcusul pe traseul marcat cu triunghi albastru spre Clabucet Plecare.

              Orasul Predeal strajuit de munti

                                            Maria lor, Bucegii!

 La inceput a fost mai greu si opririle se faceau din 10 in 10 minute, deoarece singurul nostru exercitiu fizic in ultima luna fusese fitnessul cerebral , dar apoi ne-am intrat in ritm si am ajuns la punctul de destinatie cu o mica intarziere fata de durata standard. De acolo am coborat catre Cabana Garbova, destinatia finala pe ziua respectiva , in aproximativ 1 ora si un sfert. Cabana se afla situata intr-o sa, la o altitudine de 1324m.

Ajunsi acolo, am despachetat cat era necesar, iar apoi am mers sa exploram imprejurimile- unde in locul fostei paduri acum domneste o imensa partie- ocazie in care am vazut un superb apus de soare la munte.

Am petrecut noaptea la cabana si a doua zi, dupa un mic dejun sanatos si o portie de sfaturi din partea cabanierilor, am inceput urcusul spre varful Clabucetul Taurului (1580m), care s-a dovedit destul de anevoios datorita lipsei conditiei fizice, dar si a zapezii care in multe portiuni ajungea pana la genunchi. Pantele destul de abrupte pe alocuri au ingreunat si ele urcusul, dar dupa aproximativ 2 ore si jumatate am ajuns in sfarsit in varf, unde nici vantul care sufla cu toata forta nu a putut stirbi din frumusetea panoramei care ne taia respiratia.

Majoritatea dintre noi era prima data la o experienta de genul asta si va spun eu ca nimic nu se compara cu sentimentul de victorie si de fericire care te cuprinde cand ajungi acolo sus. In jur, puteam sa admiram impunatorii Bucegi, masivul Postavaru, partiile de schi din Azuga si in departare, aproape de linia orizontului, se inalta alb Varful Moldoveanu.

                            Victorie!

 Am facut cateva poze si dupa ce am admirat privelistea, am inceput sa coboram, urmarind acelasi traseu, spre Poiana Mare, pe pante destul de abrupte. Trecand de Poiana Mare si de pepinierele cu braduti- “tinerele sperante ale Romaniei” cum i-am botezat- am continuat sa coboram pe traseu spre Azuga, de asta data avand noroc de pante mai dulci. In Azuga ne-am urcat in primul tren si dusi am fost catre banalul Bucuresti, dar cu o experienta de neuitat ; ne-am promis ca o sa revenim prin imprejurimi cu prima ocazie.